Criteriile de risc pentru acordarea codului de TVA au fost introduse în Normele de aplicare ale Codului fiscal, cu toate că se opun jurisprudenței europene

Obținerea codului de TVA reprezintă o provocare pentru orice nou start-up înființat recent. Dacă în trecut firmele erau nevoite să depună acea declarație 088 pentru obținerea codului de TVA, o declarație odioasă din punct de vedere al numărului de documente suport care erau cerute din partea fondatorilor (adeverințe de venit, certificate constatatoare de la ONRC pentru persoane fizice etc.), aceasta a fost ulterior abrogată și s-a adoptat procedura analizei riscului, făcut de către ANAF.

Această procedură de analiză a riscului era la început netransparentă pentru antreprenori, fiind prevăzută doar în documente interne ale ANAF, a fost ulterior scoasă la lumină prin Ordinul ANAF 2.856/2017. Criteriile după care se făcea analiza riscului se regăsesc în Anexa Ordinului, pe care o puteti găsi mai jos.

OPANAF_2856_2017

Problema cu aceste criterii de risc era că puteau fi oricând schimbate de cei de la ANAF prin ordin. Credem că de aceea s-a luat decizia modificării prin hotărâre de Guvern a normelor de aplicare a codului fiscal și au fost introduse aproape toate condițiile de acordare a codului de TVA (mai puțin cele referitoare la split TVA, care nu mai există) în lege.

Totuși, atragem atenția că limitarea de către stat a accesului companiilor la TVA nu este întocmai pe placul Curții Europene de Justiție, care a tranșat deja câteva astfel de subiecte în interesul firmelor. Amintim Hotărârea Curții (Camera a doua) 14 martie 2013(*) în cauza C‑527/11 – Ablessio, în care judecătorii europeni au decis că limitarea accesului societăților comerciale la înregistrarea în scopuri de TVA pentru anumite motive care țin de capacitatea comercianților de a dezvolta activitate economică este în contradictoriu cu prevederile Directivei 2006/112/CE, care reglementează regimul TVA în Uniunea Europeană.

Reproducem mai jos textul deciziei din acest dosar, iar materialul integral îl găsiți la finalul acestui articol.

„Articolele 213, 214 și 273 din Directiva 2006/112/CE a Consiliului din 28 noiembrie 2006 privind sistemul comun al taxei pe valoarea adăugată trebuie interpretate în sensul că se opun refuzului din partea administrației fiscale a unui stat membru de a atribui un număr de identificare în scopuri de taxă pe valoarea adăugată unei societăți pentru simplul motiv că aceasta nu dispune, în opinia respectivei administrații, de mijloacele materiale, tehnice și financiare pentru a exercita activitatea economică declarată și că titularul părților sociale ale acestei societăți a obținut deja, în repetate rânduri, un asemenea număr pentru societăți care niciodată nu au exercitat efectiv o activitate economică și ale căror părți sociale au fost cesionate la scurt timp după atribuirea numărului respectiv, fără ca administrația fiscală în cauză să fi stabilit, având în vedere elemente obiective, că există indicii serioase care permit să se suspecteze că numărul de identificare în scopuri de taxă pe valoarea adăugată atribuit va fi utilizat în mod fraudulos. Revine instanței de trimitere sarcina de a aprecia dacă administrația fiscală menționată a furnizat indicii serioase cu privire la existența unui risc de evaziune în cauza principală.”.

CELEX_62011CJ0527_RO_TXT

Articole similare

Scrieţi un comentariu

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.